Policultură de sentimente

Îmi plac zilele noroase de vară, când plec de acasă cu ochelarii in ochii și cu o siguranță inconștientă că o să iasă soarele. 6 min trecute si sunt in autobuz spre muncă, mă așez și uite soarele că mă salută cu o rază ce-mi vine direct in față, ca și cum ar fi un muncitor grăbit, mă salută și se pierde printre nori. Imi plac zilele noroase pentru că în astfel de zile suntem fiecare în lumea lui.

Nu ne arde să ne uitam în viața altora și nici pe haine și nici pe fețe... Suntem toți amorțiți, așteptând parca titularul Dl. Soare, să ne dea trezirea sau impulsul de care avem nevoie să ducem ziua într-o direcție bună. E innorat, dar e cald... mă simt ca o gheață fierbine. La ora asta este activă o parte din creierul meu ce mă obosește. Imi tot vin imagini cu ce vreau și tre' să fac dar, nu am nici un gând terminat, e un check-up în capul meu și face totul singur și foarte rapid. Ca NOD32 când îl faci să scaneze. Instalez și dezinstalez planuri, dorințe, intenții. Tot ce trece "testul" merge la etapa următoare, ceea ce nu e' bine pus la punct, nesigur sau cu necunoscute, merge în carantină... trebuiesc dezinfectate si reevaluate.

Gata... am ajuns la munca. Mai trebuie să și munceșc, nu se trăiește decent din sentimente de cerneala.



Don't close the book... Just turn the page