Complicitate eșuată (10 min. din viața mea)

 Aveam ceva treabă de făcut și copilul nu îmi dădea pace. Așa că, recurg la un “artificiu”. Ceva ce știu că merge de fiecare dată.

Îi dau un ou Kinder, dintr-o cutie de 3 și-i zic:
-Mergi la tati și arată-i ce surpriză găsești.

Între timp, îmi fac treaba. După câteva minute, copilul se întoarce să-și revendice și celelalte 2 ouă Kinder. Îi iau in brațe, încercând să îi atrag atenția la altceva, și-i șoptesc printre dinți lu’ ta-su: “Ia tu ouăle din cutie și lasă acolo cutia”.  

Așa mai aveam o “rezolvare”, de rezervă pentru orice situație “de criză”, de plictis a copilului în viitorul apropiat.

Mă întorc cu copilul la locul de unde luaserăm primul Kinder și îi dau cutia, liniștită fiind, știind complicitatea cu omul pe care îl numesc, soțul meu. Copilul se liniștește câteva momente, timp în care descoperă că în cutie nu mai era nimic și… începe “concertul”.

Îmi duc o mână la frunte, apărându-ma de o durere ce încerca să se cuibărească la mine în cap. Vine ta-su, cu intenția de a-i lua mințile cu altceva dar, nu merge.

Îl întreb unde sunt celelalte 2 ouă exact în timp ce lua copilul în brațe. Zâmbește sfios și îmi zice vinovat: “La mine în buzunare” și se precipită să se scuze: “Bă’... de grabă, nu avusei timp să mă gândesc”.

“La tine în buzunare?! Pe bune?!”

Nici nu termin bine de zis, că fiul său și “miroase”, simte, ghicește ouăle în buzunarele lui.

Eram încolțiți, trebuia să predăm “armele” dacă vroiam să supraviețuim zilei.


Don't close the book... Just turn the page